ARTICOLE
MAY
05
SUN

„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…“

Categoria Noutăți    |     03:04

„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…“

Eveniment central în istoria mântuirii, Învierea Domnului ocupă un loc privilegiat în anul liturgic ortodox, fiind cea mai mare sărbătoare a Bisericii. De la începutul creştinismului, Învierea Mântuitorului a fost serbată şi ca amintire a evenimentului istoric respectiv, o dată pe an, dar şi în cadrul fiecărei săptămâni în ziua duminicii, zi rezervată adunărilor creştine şi Euharistiei.

În primele veacuri, Învierea se sărbătorea în cadrul aşa-numitului Triduum pascal, care cuprindea Vinerea Patimilor, numită şi Paştele Crucii, Sâmbăta Mare şi Duminica Învierii. În jurul acestui nucleu eortologic s-au dezvoltat atât perioada de pregătire (Săptămâna Patimilor, apoi Postul Mare şi perioada Triodului) cât şi cea de după-prăznuire (Săptâmâna Luminată şi întreaga perioadă a Penticostarului). Mărturii timpurii privitoare la Praznicul Învierii Domnului aflăm din scrierile semnate de Meliton de Sardes (secolul al II-lea), Sfântul Irineu de Lyon, Ipolit al Romei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei şi Origen (secolul al III-lea). La mijlocul secolului al IV-lea, Sfântul Efrem Sirul a compus imnuri pentru Paşti, destinate uzului liturgic. Pelerina Egeria, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, aminteşte de slujba Învierii, care avea loc la Ierusalim la Mormântul Domnului, şi de procesiunile ce o însoţeau, precum şi de slujba specială a Vecerniei, oficiată pe Sion. Toată Săptămâna Luminată se oficiau slujbe speciale şi Egeria precizează că, în afara lecturilor din Evanghelie privitoare la Învierea Domnului, se cântau ,,imne şi antifoane adecvate zilei şi locului", deci existau în cult alcătuiri imnografice pentru această mare sărbătoare.

Între secolele al VI-lea şi al VIII-lea se dezvoltă imnografia praznicului Paştilor

Într-adevăr, în tradiţia mănăstirilor palestiniene, Sfântul Ioan Damaschin este acela care alcătuieşte atât Canonul de la privegherea pascală, cât şi prima parte a slujbelor Învierii din duminici, pe cele opt glasuri, punând temelia Octoihului. Cea mai frumoasă compoziţie imnografică a Sfântului Ioan Damaschin rămâne Canonul Utreniei Paştilor (cu irmosul "Ziua Învierii…"), inspirat din cuvântările la Paşti ale Sfântului Grigorie Teologul.

Slujbele Săptămânii Patimilor şi ale zilelor Sfintei Învieri încep să se contureze în forma aproximativă pe care o păstrăm până astăzi între secolele al IX-lea şi al XI-lea, după tradiţia studită, iar finalizarea lor va coborî până în secolul al XIV-lea, odată cu uniformizarea tipicului bizantin. Definitivarea formei acestor slujbe este atribuită de către liturgiştii moderni tradiţiei monastice. Tot tradiţiei monastice, îndeosebi celei cristalizate în Sfântul Munte Athos între secolele al VIII-lea – al XII-lea ş.u., îi datorăm şi rânduielile liturgice din Săptămâna Luminată.

Troparul Sfintelor Paşti leagă Taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obşte

Alcătuirile imnografice ale sărbătorii sunt puţine la număr, dar pline de semnificaţii: troparul, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, pe glasul I, ipacoi, condac, icos, luminândă şi patru stihiri cu Slava lor, la care se adaugă unele stihiri preluate din slujba duminicilor din Octoih. În aceste compoziţii putem urmări interpretarea ortodoxă a evenimentului Învierii.

Troparul Praznicului Sfintei Învieri sintetizează în chip minunat întreaga teologie a bucuriei prilejuite de mântuirea lumii: "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le" este de fapt o mărturisire a învierii, o exclamaţie de bucurie şi de încredere în lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Învierea Lui este "începătură a învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). Astfel, troparul Sfintelor Paşti leagă taina Învierii lui Hristos de taina învierii de obşte.

La Înviere, Hristos coboară în adâncul fiinţei noastre şi ne smulge din întuneric. Acest mesaj deschide Canonul Paştilor: "Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă". Cu adevărat, Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt aduce lumii viaţă, scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune: "Să mergem dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind". Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, căci El luminează toate. Iar lumina lui Hristos izvorăşte tocmai din Mormântul Domnului, risipind astfel întunericul morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările aprinse.

Învierea Mântuitorului, temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte

În rânduiala Utreniei Paştilor, unul dintre textele liturgice stabileşte o relaţie interesantă între mormântul cu peceţile nestricate din care a înviat Hristos şi pururea-fecioria Maicii Domnului, arătând că Hristos S-a născut dintr­însa fără să-i strice fecioria, la fel cum a înviat din mormânt, fără să-i strice acestuia peceţile: "Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului". Înţelegem din textul acesta faptul că Învierea Mântuitorului este temeiul ultim al pururea-fecioriei Maicii Sfinte.

Condacul Învierii sintetizează întreaga teologie a Praznicului, în sensul pogorârii lui Hristos la iad şi a izbăvirii întregului neam omenesc: "De Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi înviere".

Şederea lui Hristos în mormânt are semnificaţia zdrobirii iadului şi a omorârii morţii, căci zice un alt irmos: "Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase…". Pogorârea lui Hristos la iad are sensul zdrobirii acestuia şi al biruinţei vieţii asupra morţii. Tocmai de aceea, pe icoanele Pogorârii la iad, Hristos apare în iad nu ca un prizonier al acestuia, ci ca învingătorul său, eliberatorul celor care erau închişi acolo. În acelaşi sens, un alt tropar proclamă: "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul ei, Cel Unul Binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi preaslăvit".

Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor

Câteva texte din Canonul Învierii îl înfăţişează pe Hristos sub chipul Mielului înjunghiat pentru mântuirea lumii: "Ca un mieluşel de un an, cununa cea binecuvântată de noi, Hristos, de voie pentru toţi S-a jertfit, Paştile cele curăţitoare; şi iarăşi din mormânt a strălucit nouă…". Această asemănare între Hristos şi miel este întemeiată pe jertfele vechi-testamentare, în care mieii erau aduşi ca jertfă pentru curăţirea păcatelor poporului. Aşa cum spune alt tropar: "Parte bărbătească ca Cel ce a deschis pântecele fecioresc fost-a Hristos, iar ca o hrană, mieluşel s-a chemat. Şi fără prihană a fost, Paştile noastre, Cel ce n-a gustat întinăciune; şi ca un Dumnezeu adevărat, desăvârşit s-a numit". În Vechiul Testament, cei întâi născuţi ai unei familii trebuiau închinaţi la Templu, fiind socotiţi afierosiţi lui Dumnezeu. Toate acestea: atât mieii fără meteahnă, cât şi cei întâi născuţi de parte bărbătească, nu sunt altceva decât prefigurări vechi-testamentare ale lui Hristos. Mielului îi este asociată deci ideea de jertfire, de jertfă pentru păcat. Iată mărturia textului imnografic despre Hristos Cel jertfit: "Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine însuţi de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt" (Cântarea a VI-a). Observăm din text că Jertfei lui Hristos îi este asociată sintagma "Jertfa cea vie şi nejertfită". Formularea aceasta trebuie înţeleasă în sens euharistic, căci în Sfânta Împărtăşanie, Hristos este viu, adică prezent cu adevărat, şi în acelaşi timp jertfa Sa în Liturghie nu este una jertfită, ci nesângeroasă.

Duminica Paştilor este ziua pregustării din Împărăţia Cerurilor, ale cărei porţi sunt deschise prin Învierea din morţi a Mântuitorului. În sensul acesta, auzim în noaptea Sfintei Învieri, cântându-se: "Cât este de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind a zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani cu trupul, tuturor a strălucit". Ziua Învierii vesteşte ziua veacului viitor, aceasta fiind numită "ziua cea purtătoare de lumină", căci atunci toţi cei ce au umblat în lumina lui Hristos, vor fi făcuţi părtaşi pentru veşnicie luminii Împărăţiei cereşti. Învierea are astfel o dimensiune eshatologică, inaugurând ziua a opta a veacului viitor.

În ceea ce priveşte Luminânda Praznicului, ea exprimă foarte clar faptul că Hristos se face asemenea lui Adam, Îşi asumă stricăciunea acestuia ce vine din cădere, pentru a restaura condiţia întregii naturi umane. Hristos reaşază lumea în sensul pe care Dumnezeu i-l dăruise prin creaţie, chemând-o la îndumnezeire şi dăruindu-i posibilitatea realizării acestei îndumnezeiri. Tocmai de aceea, Praznicul acesta devine "Paştile nestricăciunii", adică trecerea de la stricăciune şi moarte la nestricăciune şi viaţă, aducând lumii întregi mântuire: "Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând, Paştile nestricăciunii – lumii de mântuire".

Imnografia marelui praznic al Învierii Domnului este strălucitoare şi plină de adânci înţelesuri teologice şi duhovniceşti, precum şi de aluzii scripturistice. Ea constituie o adevărată exegeză a textului evanghelic şi reflectă totodată geniul marilor predicatori ai Veacului de aur. Cu toate că nu întâlnim o abundenţă de alcătuiri liturgice, ci slujba întreagă îşi păstrează un caracter arhaic, sobru, textele, deşi mult mai puţin numeroase decât la alte sărbători, conţin în cuvinte puţine esenţa teologică a praznicului.

Fie ca, urcând pe treptele imnelor sfinte, să trăim bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înviat!

[]