Sfântul Ioan Gură de Aur a numit familia – biserica de

acasă sau biserica cea mică. Pe bună dreptate, familia este oglinda orânduirii

Dumnezeieşti, căci Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile din familie cu

relaţia dintre Hristos şi Biserică: ”Aşadar, bărbaţii sunt datori

să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe

sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl

hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem

mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa

omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi

un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.

(Efeseni 5, 28-32). Acest pasaj biblic este

atât de semnificativ, încât el se citeşte la Sfânta Taină a Cununiei,

reflectând învăţătura Bisericii despre familie.

Dumnezeu a binecuvântat familia încă din

tinereţea omului născut în Rai, poruncindu-i: „Creşteţi şi vă

înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării,

peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se

mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28), apoi a

înnoit această binecuvântare la nunta din Cana Galieei.

Din acest motiv, familia nu este o

simplă unire dintre un bărbat şi o femeie, ci este celula socială umană,

constituită după principiul Divin, capul familiei fiind şi ”preotul” acestei

mici biserici de acasă, iar membrii familiei – mădularele micii biserici.

”Preotul” nu este împărat. Capul familiei nu poate fi stăpânul ei, ci este

slujitorul ei care duce cea mai mare răspundere în faţa Creatorului, pentru

toate sufletele ce i-au fost încredinţate spre îngrijire. Bărbatul în familie

niciodată nu poate fi tratat drept o unitate separată, ci doar împreună cu

soţia – pentru că vor fi amândoidoi un trup. Şi dacă bărbatul

este capul, femeia este inima şi sufletul.

Familia creștină este binecuvântare şi icoană a iubirii

lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei

Treimi, orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii

se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu. Copiii nu se

nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin

Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf Ioan 1, 12-13) şi să

dobândească viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi. De aceea, creşterea

copiilor trebuie realizată cu iubire părintească şi responsabilitate deplină,

prin rugăciune şi educaţie pentru fapte bune. Cu ajutorul părinţilor şi al

celorlalţi membri ai familiei, copilul îşi formează prima imagine despre lume

şi societate, învață credința în Dumnezeu şi cultivă dragostea și respectul

față de semeni.

Caracterul copiilor nu se formează doar prin cuvinte şi

activităţi, ci şi prin exemplul de viaţă al părinţilor. Legătura

armonioasă cu părinţii, intensă la vârsta copilăriei, este componenta

principală a formării lor. Dimpotrivă, lipsa armoniei în relaţiile

dintre părinţi influenţează negativ întreaga viaţă a copiilor.

Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe

constrângere sau violenţă, ci pe iubire, dialog şi

sprijin. Conţinutul şi calitatea comunicării dintre părinţi şi copii

constituie cheile reuşitei educaţiei creştine. Familia creştină,

compusă din bărbat, femeie şi copii, reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ

pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti. Lipsa de

iubire și de comuniune în familie duce la înstrăinare între membrii acesteia,

la violenţă conjugală și domestică, la divorţ, la alcoolism, la abandon şcolar

etc., cu efecte dramatice pentru copii. 

Îndeosebi,

în societatea contemporană agitată şi în rapidă schimbare, care exercită o

presiune puternică asupra copilului prin multiple noutăți şi tentaţii, dialogul

părinţilor cu fiul sau cu fiica lor, în vederea înţelegerii corecte a

valorilor, este deosebit de necesar. Copilul nu este chemat să urmeze în viaţă

un drum întâmplător, ci trebuie să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de

posibilităţi care i se oferă.

Copiii în familie ar trebui crescuţi

exact după principiul raportului între Hristos şi Biserică, unde tata, inspirat

şi susţinut de mama, va fi slujitorul lui Hristos – şi al micii biserici încredinţate

lui – iar  copiii vor fi rodul şi obiectul dragostei şi grijii părinteşti.

În plan social familia este declarată

drept celula ce consolidează societatea. Dar acest lucru nu se va întâmpla

niciodată, dacă familia va fi privită şi tratată în afara contextului

spiritual. Şi asta pentru că spiritualitatea inspiră existenţa şi moralitatea

unei familii, iar în lipsa unor valori înalte duhovniceşti familia va fi seacă,

lipsită de viaţă. Societatea însă nu este altceva decât uniunea între familii.

Şi această uniune nu va putea niciodată exista armonios, dacă în fiecare mică

biserică nu va fi uniune.

În concluzie aș dori să relatez un sfat

pe care l-am primit de la părintele meu duhovnic, când eram la începutul

preoției și al căsniciei. Părintele duhovnic m-a întrebat: ”care crezi că este

cel mai de preț dar pe care îl poți oferi familiei tale?”. După un scurt răgaz

am răspuns, întrebând: ”iubirea, banii?”. Iar părintele, cu glasul său bland și

hotărât mi-a spus: ”timpul părinte, timpul. Și o dată cu timpul petrecut în

familie vor veni și iubirea, înțelegerea și tot ce e mai bun și frumos pentru

familie ”.

Acum, după 20 de ani de căsnicie, acest

sfat îl transmit și eu mai departe tuturor celor care au nevoie: ”timpul”.

Pr. Dulceață

Răzvan Vasile