Referatul – „Familia-Biserica cea mică” – Protopopiatul Oltenița

Sfântul Ioan Gură de Aur a numit familia – biserica de
acasă sau biserica cea mică. Pe bună dreptate, familia este oglinda orânduirii
Dumnezeieşti, căci Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile din familie cu
relaţia dintre Hristos şi Biserică: ”
Aşadar, bărbaţii sunt datori
să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe
sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl
hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem
mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa
omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi
un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.
(Efeseni 5, 28-32)
. Acest pasaj biblic este
atât de semnificativ, încât el se citeşte la Sfânta Taină a Cununiei,
reflectând învăţătura Bisericii despre familie.

Dumnezeu a binecuvântat familia încă din
tinereţea omului născut în Rai, poruncindu-i: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării,
peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se
mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28)
, apoi a
înnoit această binecuvântare la nunta din Cana Galieei.

Din acest motiv, familia nu este o
simplă unire dintre un bărbat şi o femeie, ci este celula socială umană,
constituită după principiul Divin, capul familiei fiind şi ”preotul” acestei
mici biserici de acasă, iar membrii familiei – mădularele micii biserici.
”Preotul” nu este împărat. Capul familiei nu poate fi stăpânul ei, ci este
slujitorul ei care duce cea mai mare răspundere în faţa Creatorului, pentru
toate sufletele ce i-au fost încredinţate spre îngrijire. Bărbatul în familie
niciodată nu poate fi tratat drept o unitate separată, ci doar împreună cu
soţia – pentru că vor fi amândoidoi un trup. Şi dacă bărbatul
este capul, femeia este inima şi sufletul.

Familia creștină este binecuvântare şi icoană a iubirii
lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei
Treimi, orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii
se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu. Copiii nu se
nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin
Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf Ioan 1, 12-13) şi să
dobândească viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi. De aceea, creşterea
copiilor trebuie realizată cu iubire părintească şi responsabilitate deplină,
prin rugăciune şi educaţie pentru fapte bune. Cu ajutorul părinţilor şi al
celorlalţi membri ai familiei, copilul îşi formează prima imagine despre lume
şi societate, învață credința în Dumnezeu şi cultivă dragostea și respectul
față de semeni.

Caracterul copiilor nu se formează doar prin cuvinte şi
activităţi, ci şi prin exemplul de viaţă al părinţilor. Legătura
armonioasă cu părinţii, intensă la vârsta copilăriei, este componenta
principală a formării lor
. Dimpotrivă, lipsa armoniei în relaţiile
dintre părinţi influenţează negativ întreaga viaţă a copiilor.

Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe
constrângere sau violenţă, ci pe iubire, dialog şi
sprijin. Conţinutul şi calitatea comunicării dintre părinţi şi copii
constituie cheile reuşitei educaţiei creştine. Familia creştină,
compusă din bărbat, femeie şi copii, reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ
pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti. Lipsa de
iubire și de comuniune în familie duce la înstrăinare între membrii acesteia,
la violenţă conjugală și domestică, la divorţ, la alcoolism, la abandon şcolar
etc., cu efecte dramatice pentru copii. 

Îndeosebi,
în societatea contemporană agitată şi în rapidă schimbare, care exercită o
presiune puternică asupra copilului prin multiple noutăți şi tentaţii, dialogul
părinţilor cu fiul sau cu fiica lor, în vederea înţelegerii corecte a
valorilor, este deosebit de necesar. Copilul nu este chemat să urmeze în viaţă
un drum întâmplător, ci trebuie să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de
posibilităţi care i se oferă.

Copiii în familie ar trebui crescuţi
exact după principiul raportului între Hristos şi Biserică, unde tata, inspirat
şi susţinut de mama, va fi slujitorul lui Hristos – şi al micii biserici încredinţate
lui – iar  copiii vor fi rodul şi obiectul dragostei şi grijii părinteşti.

În plan social familia este declarată
drept celula ce consolidează societatea. Dar acest lucru nu se va întâmpla
niciodată, dacă familia va fi privită şi tratată în afara contextului
spiritual. Şi asta pentru că spiritualitatea inspiră existenţa şi moralitatea
unei familii, iar în lipsa unor valori înalte duhovniceşti familia va fi seacă,
lipsită de viaţă. Societatea însă nu este altceva decât uniunea între familii.
Şi această uniune nu va putea niciodată exista armonios, dacă în fiecare mică
biserică
 nu va fi uniune.

În concluzie aș dori să relatez un sfat
pe care l-am primit de la părintele meu duhovnic, când eram la începutul
preoției și al căsniciei. Părintele duhovnic m-a întrebat: ”care crezi că este
cel mai de preț dar pe care îl poți oferi familiei tale?”. După un scurt răgaz
am răspuns, întrebând: ”iubirea, banii?”. Iar părintele, cu glasul său bland și
hotărât mi-a spus: ”timpul părinte, timpul. Și o dată cu timpul petrecut în
familie vor veni și iubirea, înțelegerea și tot ce e mai bun și frumos pentru
familie ”.

Acum, după 20 de ani de căsnicie, acest
sfat îl transmit și eu mai departe tuturor celor care au nevoie: ”timpul”.

 

Pr. Dulceață
Răzvan Vasile

Related Posts